Întotdeauna de dragul copiilor...

Putem să-i acuzăm de orice pe politicienii planetei, dar nu că nu le pasă de copii. Iar această grijă imperioasă (sau imperială?) este direct proporțională cu influența statului de care aparțin pe scena internațională. Statele Unite, de exemplu, poartă grija copiilor de pe toate continentele. România, mai modestă, doar a copiilor de pe propriul teritoriu. La ce sunt buni copiii? În general, la justificat războaie sau măsuri de austeritate. Dacă vrem să bombardăm Siria, de exemplu, o facem pentru bieții copii sirieni. Primul război din golf? Pentru bieții bebeluși kuweitieni, scoși din incubatoare de către trupele irakiene și lăsați să moară. Serbia? Pentru bieții copii kosovari, goniți în păduri pentru a muri de foame, nu înainte de a le fi violate mamele. Yemen? Aici situația e un pic diferită: se știe că în Yemen nu există copii.

Să revenim, însă, la mult-jeliții copii sirieni. Planeta n-a dus lipsă de bocitoare. De la Washington la Istanbul până la Ierusalim (plus Riyadh, Doha, Londra, Paris și alte capitale), a domnit consensul: trebuie (sau avem responsabilitatea!) să facem ceva. Cum îi protejăm de violență pe bieții copii sirieni? Așa cum știm noi cel mai bine (tradițional, adică): cu bombe. Într-un triumf al umanității, vechi dușmani și-au unit forțele în fața răului absolut întruchipat de Bashar al-Assad. Benjamin Netanyahu i-a cerut iertare lui Erdogan pentru incidentul de pe Mavi Marmara. Efuziunile, însă, n-au ținut mult. Tot din cauza copiilor. Pentru că, acolo unde Erdogan vedea copii în suferință, Netanyahu admira pajiști verzi. Și viceversa. Cu atenția acaparată de suferința siriană, Israelul n-a mai avut timp pentru cea palestiniană. Așa cum nici Turcia n-a mai avut lacrimi pentru cea kurdă. Ambele state, însă, se acuză de terorism. Să fie oare posibil ca ambele să spună adevărul? Ținând cont că Benjamin Netanyahu a calificat ziua de ieri - în care au murit peste 50 de palestinieni - drept "o zi mare pentru pace", iar ministrul Gilad Erdan a scris pe Twitter (unde altundeva?) că numărul morților “nu înseamnă nimic - așa cum numărul naziștilor care au murit în al Doilea Război Mondial nu face din nazism ceva pe care să-l poți explica sau înțelege", răspunsul (îmi) pare afirmativ. Să mai spun că același Gilad Erdan chema la acțiune pentru a opri - citez! - genocidul din Siria? O fac, dar cu sentimentul inutilității.

Iar noi (cei din România)? Nouă nu ne pasă. Nici de sirieni, nici de palestinieni, nici de yemeniți. Toți o apă și-un pământ. Ne pasă, însă, de viitorul copiilor noștri, acel viitor amanetat de PSD din cauza unor măriri salariale. Și defilăm cu cătușe-centenar, opera unui publicitar isteț.

Sursă: aici.

Sursă: aici.

Update (la o oră după publicarea postării): Avi Dichter, președintele comisiei pentru apărare din cadrul Knessetului, a declarat că Forțele de Apărare Israeliene (IDF) au "gloanțe suficiente pentru toată lumea". M-am liniștit. În altă ordine de idei, aș vrea să corectez o omisiune din textul de mai sus. Cifrele cu morții și răniții sunt din surse palestiniene, care, de multe ori, au tendința de a "înfrumuseța" situația (vezi cazul Muhammad al-Durrah). Din acest motiv, am ignorat cifra răniților vehiculată de presa internațională (inclusiv israeliană).